În ultimul an de facultate aveam de făcut un studiu de caz pe o persoană cu depresie. Bunica mea suferea de depresie cronică, așa că m-am gândit că ar fi potrivită pentru studiul de caz.
Din discuția cu bunica am aflat lucruri pe care nici nu mi le puteam imagina, despre care nimeni din familie nu vorbea. Nu erau secrete sau lucruri ascunse, doar că nu se discutaseră niciodată. Toți știam că bunica e bolnavă și stă majoritatea timpului în pat.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și-a pierdut tatăl și un frate; pierderi care au marcat-o, schimbându-i viața pentru totdeauna. Astfel, am aflat cauza depresiei și explicația muntelui de medicamente care i-au fost prescrise.
Regretul meu e că, auzind aceste lucruri de la bunica mea, în loc să fiu prezent și să memorez tot ce-mi zice la perfecție, am intrat în mintea mea și-mi imaginam viața ei.
Acum, la un an după ce bunica nu mai e, îmi dau șuturi că nu mi-a venit mai repede ideea de a filma un interviu. Ar fi fost acum o amintire valoroasă.
Totuși, cu bunicul încă nu e târziu. Are 92 de ani și am înregistrat un interviu de 50 de minute cu el. Am pornit înregistrarea pe telefon, cu un trepied amplasat lateral și am uitat amândoi că e înregistrată conversația. Din 3 întrebări am ajuns la un interviu de aproape o oră în care am aflat despre copilăria lui la sat, perioada lui de fecior tânăr și întâmplări din al Doilea Război Mondial.